Ca să ajungem la rugăciunea ca „dragoste de Dumnezeu”, ca mărturisire de sine permanentă în fața lui Dumnezeu trebuie să fim stăruitori
Rugăciunea, ca încredere fără limite în Dumnezeu, este tema acestei Evanghelii. Datorită aceste încrederi care naște rugăciunea, un cerșetor orb nu se lasă intimidat de cei cu vedere, de cei cu ochi buni, ci continuă să ceară mila lui Hristos până o primește.
În versetul 30 al evangheliei de astăzi se spune: „ și cei care mergeau înainte îl mustrau pe el ca să tacă”. Nu pentru că ei iubeau tăcerea, ci pentru că nu iubeau oamenii, nu doreau ca toți să fie fericiți, nici chiar acest orb care avea și el dorința „să vadă”. Nu aș vrea să generalizez atitudinea unora din mulțime deoarece cu siguranță că erau și iubitori de liniște care priveau și se bucurau ori de câte ori Mântuitorul Hristos săvârșea câte o minune. Iată că insistențele orbului care nu ține cont de împotrivirea celor care-l opreau să strige către Dumnezeu, răzbate și nu ajunge doar la Dumnezeu ci și până la noi.
Evanghelia de astăzi ne vorbește despre insistența pe care trebuie să o avem în rugăciunile noastre de aceea trebuie să știm că rugăciunea este o practică de fiecare clipă a creștinului ortodox deoarece rugăciunea este dragoste. Până la urmă asta avea orbul, mare dragoste pentru Dumnezeu și pentru rugăciune.
Ca să ajungem la rugăciunea ca „dragoste de Dumnezeu”, ca mărturisire de sine permanentă în fața lui Dumnezeu trebuie să fim stăruitori. A ne aduna în noi pentru rugăciune, pentru un dialog profund și continuu cu Dumnezeu înseamnă a accepta chemarea Sa. Rugăciunea este răspunsul umil la marea dragoste a lui Dumnezeu cu care E ne-a iubit întâi. Rugăciunea ne aduce împlinire iar când noi înțelegem că starea noastră de împlinire personală este tocmai comuniunea cu Dumnezeu nu facem altceva decât să ne întoarcem la normalitatea vieții.
Din rugăciune înțelegem cum să ne comportăm față de Dumnezeu, față de noi și față de semenii noștri. Ne putem apropia de Dumnezeu cu delicatețe, cu atenție, cu sinceritate și cu cuvinte alese. Această apropiere fiind model pentru raportarea noastră la semeni. De multe ori trecem prin situații și stări dificile și delicate iar dacă am fi total lipsiți de încredere am fi depășiți de ele. În astfel de situații creștinii își iau ca sprijin ajutorul lui Dumnezeu și se roagă cu insistență pentru ajutor, poate nu cu insistența pe care a avut-o orbul. Nu auzim cuvintele„ credința ta te-a mântuit” dar dăm slavă lui Dumnezeu când simțim ajutor. Aceste cuvinte se referă la încrederea care l-a făcut atât de insistent pe orb aceea că „ acesta, Fiul lui David, este milostiv și poate fi milostiv și pentru el” pentru că așa insista orbul în rugăciune:„ Iisuse Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Descoperim aici că orbul nu a avut vreodată posibilitatea să vadă și să citească din Lege dar a auzit de la alții, a ținut minte și a cunoscut tot ceea ce vorbeau mulțimile când Iisus trecea pe acolo.
Ca și orbul, noi ne rugăm lui Dumnezeu având experiența minunilor săvârșite de El însă putem înțelege sensul duhovnicesc doar dacă ne curățim sufletul , mintea și inima pentru a vedea lucrarea Lui în viața noastră. De la minunile creației la minunile din lăuntrul nostru învățăm taina iubirii și a comuniunii cu Dumnezeu care le sfințește pe toate.
De aceea soluțiile la problemele vieții se găsesc în insistența de a asculta și împlini cuvintele Domnului. Orbul a primit vederea ochilor dar și vederea credinței. Cu ochii trupești nu putem vedea prea departe. Cu ochii inimii însă, putem să-L vedem pe Dumnezeu care, ne umple de slava Sa în curăția inimii noastre. Fie, ca și noi să ne umplem de slava lui Dumnezeu, pe care să-L lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin!
